home sweet home

am ajuns inapoi la Köln.
3 saptamani sunt definitiv la limita intre concediu placut si “vreau acasa”.

In orice caz zborul a fost destul de aiurea din cauza vantului foarte tare si a turbulentelor.
O tanti la vreo 60 de ani ne-a intrebat in sala de asteptare din Timisoara, daca poate sa ni se alature, pentru ca e primul ei zbor si moare de frica … mi-a cam parut rau de ea 😉

Aradul vazut de sus:

Ieri am avut o milisecunda probleme sa conduc masina mea cu cutie de viteza automata (asta dupa ce am condus 3 saptamani cu schimbator manual), in sensul ca trebuia sa ma concentrez sa nu calc cumva cu stangul pe frana, ca sa schimb viteza.
Am fost sa cumpar niste tortelini de la Selgros si ma intorceam instinctiv de fiecare data cand vorbea cineva nemteste.

Vineri am depus in Arad doua pachete la Atlasib (haine de munte, echipament de schi, cadouri …) pentru ca e mai ieftin (1€/kg) decat sa platesti heavy weight la avion.

Cand am stat in aeroport la Timisoara la pass control, ma suna un numar necunoscut din Germania.
Raspund, era tipul de la Atlasib din Köln.

Pachetul dumneavoastra va ajunge astazi dupamasa, puteti sa veniti.
Eu sunt inca in Romania, voi veni maine dupa pachet.
Bine.

Astazi pe la 10 dimineata ne suim in masina sa luam pachetele.
Peste cateva minute suna mobilul.

Buna ziua, de la Atlasib sunt. Nu veniti dupa pachet ?
Ba da, acum sunt pe drum, in 30 de minute sunt la dumneavoastra. E ceva ?
… trebuie sa plec la un control.

Ajungem intr-un final la destinatie, intru in camaruta pe care o numeste birou, nu trebuie sa ma legitimez, tipul ma stie deja din decembrie, atunci cand am depus acelasi pachet in directia opusa.
A complectat deja formularul … semnati aici si aici.

Incerc sa fac niste small-talk.

Ce control aveti ?
A a oprit politia un autobuz si au desfacut cateva pachete in care au gasit mancare.
ohh …
Da, si dumneavoastra aveti carne in pachet, nu ?
Nu!
Pai atunci e alt pachet pe aici, ca pute ca dracu a carne stricata.
De ce ar trimite cineva carne … ?
Eh, asa-s romanashii noshtrii.

Iau pachetul mare (25 k) si il imping spre usa. Apoi ridic pachetul mic (10 kg) … si imi dau seama ce pute in halul acesta in birou: varza mea murata, adica cele trei capatani (mici!) de varza de la nenea Savadeadumnezeusanatatesisamaivenitipelanoi din piata mica.
Varza murata cum se face in Romania e un lucru pe care nu il gasesti aici (idem gogosari, cas, branza de oaie din aia de la munte, etc.), deci am importat-o clandesin.
Mi-am cumparat un vas de lut special pentru facut sarmale si am bagat varza acolo inauntru, fiecare capatana de varza am pus-o in 2 pungi … si totusi duhnea apocaliptic.
Data viitoare iau un vas din ala de plastic de la Tupperware.

bag piciorele … ma fac ca ploua, apare si Katy, ii ureaza la tip un an nou fericit, bag pachetele in masina, ne suim in masina.

Varza ta pute in halul acesta ?
ihi … acum stiu de ce a sunat asta sa venim cat mai repede … 😉
e putin penibil !
na, si ce ? sa vezi de cate ori ar fi sunat daca s-ar fi spart sticla de 2 litrii de moare …

De Ignat: relatarea unui roman care traieste in Occident

De criză, de dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.

După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet! Dar divaghez!

Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar? Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui și mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare.

Mai trimisei vreo doi la baie, dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale. S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție.

Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital.”

Traiasca globalizarea !

Sursa: intenet 😉